Legendele păsărilor!

Legenda privighetorii 

Fiind odata imparatul pasarilor foarte bine dispus si voind sa stie care dintre supusii  sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia ca de indata sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.
Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti, pe care i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighe­toarea. Cele alese nu au stat mult pe ginduri sa se sfatu­iasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fi­indca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte, ba nu numai ca il lasara, ci inca si el sin­gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.
Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea nea­gra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.
Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avind imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.
Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazindu-l ca e asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu cintecul lui si-l lauda.

Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepind a canta, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos decat gangurul.

La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umi­linta pana la pamint dinaintea imparatului. Vazind-o ca e asa de mica, de prizarita, umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pof­teasca sa saza, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in­trasera inaintea ei.
- Apoi, de, Inaltate Pmparate, - zise privighetoarea umil de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru -, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.
- Canta-mi, dara - zise imparatul zimbind -, sa te vad si pe tine ce poti.
Privighetoarea, necutezind macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intii glasul si apoi incepu a canta, dar colea, cum stie ea sa cante, nu cum cantara cele­lalte...
Imparatul, cand o auzi cantind, ramase uimit de frumu­setea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat sub covata pe cei­lalti doi cintareti de mai inainte. Si dupa ce a sfirsit ea acuma de cintat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dinsa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima", adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cintaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii, citi au fost la acea masa poftiti, s-au sculat de la dinsa, ea a fost aceea care a pornit prima in fruntea celor­lalti doi cintareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.

Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, sa dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca­mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.
Si de atunci apoi, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita si mai maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Legenda Randunicii

A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.

Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.

Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.

Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.

Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.

Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.

Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

Legenda cucului

  Cică de mult, tare de mult, trăia într-un sat o văduvă care avea doi băieţi. Mult se trudise, biata, să-şi ţină în îndestulare copiii, dar într-o zi braţele îi slăbiră, ochii i se împăienjeniră, obrajii i se îngălbeniră şi căzu greu bolnavă.
  Simţind că i se apropie sfârşitul, chemă la căpătâiul ei pe cei doi băieţi.
  – Dragii mei, simt că nu mai am mult de trăit… O să rămâneţi singuri, singurei. Atunci când eu n-oi mai fi, voi să porniţi în lume să vă căutaţi norocul, însă niciodată să nu vă despărţiţi unul de altul. Că de va apuca unul drumul spre răsărit, iar altul spre apus, va fi rău de voi… Să rămâneţi sub acelaşi acoperiş, să mâncaţi din aceeaşi strachină şi să vă ajutaţi unul pe altul la greu, ca nişte adevăraţi fraţi ce sunteţi. Taină, între inimile voastre, să nu fie, iar vorbă de ocară, gurile voastre să nu cunoască… Tu, ca mai mare, să ai grijă de frăţiorul tău care-i crud încă şi neştiutor…
  Poate că ar mai fi avut ceva de spus biata femeie, dar glasul i se topi pe buze şi ochii i se închiseră.
  Câte zile au plâns cei doi băieţi şi unde şi-au îngropat mama, povestea nu spune. De bună seamă că au jelit-o şi apoi au pornit la drum să-şi caute norocul.
  Au mers cei doi fraţi, au mers, pe văi şi coline, prin pajişti întinse, prin locuri necunoscute, pe cărări nebătute, prin târguri şi cetăţi, dar nu-şi aflară niciun rost.
  Iată că într-o zi ajunseră într-un codru des, plin de miresme şi de cântarea păsărilor. Cum erau obosiţi, se întinseră într-o poiană să se odihnească… (Am uitat să vă spun că pe cel mai mare îl chema Zare, iar pe cel mic Cucu). Cucu adormi de cum îşi puse capul pe iarbă. Zare n-avea somn. Şi cum stătea el aşa şi se gândea la drumurile cele neştiute ale lumii, numai iată că vede nu departe un iepure. Dar nu unul obişnuit, ci unul cu totul şi cu totul de aur… Pe unde mergea el, toate în jur străluceau; şi iarba, şi copacii… Voi să-l trezească pe Cucu, să i-l arate, dar văzându-l că doarme dus, porni singur pe urma iepurelui de aur, zicându-şi în sine:
   „Cine ştie, poate că acesta-i norocul nostru!”
  De când îi lumea nu s-a prea văzut iepure prins cu mâna goală, fără puşcă şi fără copoi, şi încă de cine? De un băietan obosit de cale lungă!
  Iepurele cel de aur nu fugea chiar aşa de tare şi lui Zare i se păru că-l va putea prinde, de aceea se ţinea pe urma lui. Uită de oboseală, uită de fratele său rămas în poiană…
  Şi cum codrul era des şi întunecos, iar iepurele lumina în jurul lui ca ziua, nu-şi dădu seama de-i zi, de-i noapte, ci o ţinu într-o fugă după el. Şi a alergat, a alergat multă vreme, până ce într-o zi, uitându-se mai bine în jur, văzu că frunzele copacilor erau galbene de toamnă şi cădeau la pământ… Când se dumeri mai bine, nici urmă de iepure.
  – Măi, măi, ce să fie cu mine oare?! Parcă mi-a luat minţile afurisitul!
  Nu-şi putu da seama cum de alergase atâtea nopţi şi atâtea zile câte îi trebuiau unei păduri din verde ce era să îngălbenească.
  Porni să caute poiana în care-şi lăsase fratele. Dar cum s-o găsească?… Unde?… Cine ştie cât se depărtase el de acel loc. Alergă în sus, alergă în jos, cutreieră poienile, potecile, dar în zadar. Începu să-l strige pe nume, dar niciun semn de nicăieri… Locurile îi erau cu totul străine… Se rătăcise de-a binelea. Ce să facă? Ce să dreagă? De cine să întrebe? Şi cum alerga de colo până colo, strigând, iată că deasupra unor copaci bătrâni i se arătă chipul vântului.
  –  Spune-mi, tu n-ai întâlnit Frăţiorul meu iubit,
  Cu obrajii arşi de soare,
  Cu ochii ca inu-n floare,
  Prin poiene alergând,
  Şi de mine întrebând?
  Că eu, uite, rătăcesc
  Şi nu pot ca să-l găsesc.
   Vântul îşi umflă aripile fără număr şi-i răspunse:
  - N-am văzut, precum spui tu,
  N-am văzut, nu, nu, nu, nu!
  – Spune-mi, apă curgătoare,
  Dinspre munţi şi pân ‘ spre mare,
  In valuri n-ai oglindit
  Frăţiorul meu iubit?
  Pârâul îşi încetini mersul:
  – Munţi înalţi, păduri şi stele
  Oglindesc apele mele,
  Dar pe unde am trecut
  Fratele nu ţi-am văzut…
  Şi cum stătea Zare mâhnit, se ivi pe sus un nor:
  – Norule întunecat,
  Cu fulgere încărcat,
  N-ai văzut în calea ta,
  N-ai aflat pe undeva
  Şi de frăţiorul meu?
  De-al lui dor alerg mereu.
  Norul clipi din genele-i stufoase:
  – Pe unde fulger trimit,
  N-am văzut, n-am auzit…
  Zare nu-şi află odihna nici zi, nici noapte. Colindă păduri, în care nu intrase securea, străbătu munţi cu crestele până în nori, trecu peste ape învolburate, trecu peste câmpii întinse, dar degeaba…
  Treceau veri şi primăveri, ani treceau fără de număr şi el tot singur pe drumuri.
  Şi a mers Zare, a mers, cum încă nimeni pe lumea asta n-a mers: prin împărăţia pustiului, prin cetatea munţilor de aramă, prin ţara de foc, prin ţara de gheaţă.
  Anii nu şi-i număra
  Paşii nu şi-i contenea,
  Bătu drum, bătu cărare,
  Trecu zare după zare,
  Şi cu cine se-ntâlnea
  De frăţâne-su-ntreba.
  Şi tot umblând el aşa, se pomeni într-o vale adâncă, stâncoasă, unde totul părea încremenit. Nu văzu fir de verdeaţă, nici tu vietate şi nici adiere de vânt. Stâncile aveau parcă chipuri de oameni bătrâni, uitaţi de vreme. Un fior rece îi trecu prin încheieturile oaselor. Se aşeză pe un bolovan de piatră, să se odihnească un pic. Abia se aşeză şi şi-l cuprinse o toropeală nemaipomenită. Uită pentru o clipă de toate, uită de el şi adormi. Nimeni n-a dormit pe lumea asta mai mult ca el. Dormi ani întregi de-a rândul nemişcat ca şi stâncile ce străjuiau valea.
  Când se trezi i se păru că nu trecuseră decât câteva clipe. Bolovanii de piatră îl priveau cu aceleaşi chipuri de oameni încremeniţi. Ieşi din acea vale. Trecând pe lângă un râu îşi văzu în apă chipul îmbătrânit.
  Începu să strige:
  – Cucu! Cucu!
  Glasul îi slăbise, picioarele abia i se mişcau… Barba îi acoperise pieptul, iar sprâncenele vederea… Îşi rupse dintr-un copac un toiag, mâhnit de moarte, că o viaţă întreagă nu-i ajunsese să-şi găsească fratele.
  Cât o fi mers nimeni nu ştie, dar deodată în faţa lui se întinse o pădure cu copacii uscaţi. Pe o cărare i se păru că vede ceva strălucind. Şi când se apropie de locul acela auzi:
  – Ce cauţi aici, bătrâne? Era iepurele de aur…
  – Mă mai întrebi? Te blestem, praful şi pulberea să se aleagă de tine! şi ridică toiagul să-l lovească.
  Iepurele de aur se dădu peste cap de trei ori şi în locul lui răsări un voinic mai mândru decât soarele, cu sabie la şold şi încălţări bătute în pietre scumpe. Zare rămase împietrit locului.
  – Eu sunt Craiul Codrului şi am fost blestemat de o vrăjitoare să port chipul unui iepure fricos, până când cineva îmi va spune vorbele pe care le-ai rostit tu. Sute de ani am purtat blestemul în spinare.
  Abia isprăvi de spus aceste vorbe şi pădurea prinse viaţă. Copacii înfrunziră pe dată şi iarba ieşi din pământ. Zare se uita şi se minuna…
  – Cum să te răsplătesc, bătrâne, pentru binele făcut?
  – N-am ştiut că blestemul meu va dezlega blestemul vrăjitoarei, dar pentru că te arăţi dornic să mă răsplăteşti, ajută-mă să-mi găsesc fratele.
  – Îmi ceri un lucru peste puterile mele. Tu ţi-ai pierdut fratele, tu trebuie să-l afli.
  – Aşa e precum spui, dar am îmbătrânit şi nu mai am nicio vlagă în oase. Ah, dacă aş fi avut aripi să zbor, poate de mult îi dădeam de urmă!…
  Craiul Codrului se lumină mai tare la faţă.
  – Dacă vrei aripi, vino cu mine, dar chibzuieşte întâi. Îţi vei pierde chipul pe care-l ai până îţi vei găsi fratele.
  – Am chibzuit, craiule, întâmple-se orice numai să-l mai văd o dată.
  Luându-l de subsuori pe bătrân, craiul îl duse până la un izvor tainic din inima pădurii.
  – Nimeni în lume, afară de mine, nu ştie taina acestui izvor. Bea! Dorinţa ţi se va împlini pe dată.
  Zare se aplecă şi bău. Izvorul secă pe dată.
  – De acum numai peste o mie de ani izvorul va ieşi la lumină, spuse Craiul Codrului.
  Pe dată bătrânul se făcu din ce în ce mai mic şi apoi se acoperi cu pene sure. Picioarele i se subţiară, iar mâinile i se prefăcură în aripi.
  Vorbirea îi pieri. Numai un singur cuvânt îi rămase din graiul omenesc: Cucu, numele frăţânelui său.
  Bătu din aripi, se înălţă în văzduh, zbură ce zbură, apoi se opri pe un copac şi începu să strige:
  – Cucu! Cucu!
  De acolo porni în altă parte, tot mai departe, mai departe, să înconjuare lumea şi să-şi afle fratele.
  Povestea spune că de atunci pasărea cu pene sure colindă codrii şi pădurile, singuratică. Nu stă mult pe o cracă şi se mută pe alta strigând:
  – Cucu! Cucu!