Legendele animalelor!

  Legenda cerbului

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.

Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:

- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...

Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.

- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...

- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.

- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.

- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.

- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.

- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.

- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.

- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.

Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.

Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.

Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.

Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.

Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:

- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...

Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic

Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:

- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....

Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.

Legenda ariciului

  

Creatorul lumii, dupa ce le-a facut pe toate de pe Pamant, a pornit sa rasuceasca firul vremii, alcatuit dintr-un fir negru si altul alb.

-Firul negru va fi noaptea, iar firul alb va fi ziua. Cine sa le rasuceasca?
In fine, a gasit un dobitoc rabdator: ariciul. I-a dat ariciului doua gheme: unul negru si altul alb, ca sa le invarteasca continuu. Un an, zece ani, o suta de ani, o mie… zece mii…
Pana la urma, sarmanul arici, tot rasucindu-le, a atipit.
-Vai de mine si de mine! Zise el cu groaza, dupa ce se trezi. Cateva clipe am depanat numai firul negru, fara cel alb. Candva, pe lume, va fi numai noapte.
Speriat de isprava, ariciului i s-au ridicat toti perii de spaima. Dumnezeu s-a suparat rau si-a zis:
-Zbarlit sa-ti ramana parul de-a pururi, ariciule!
Insa Dumnezeu s-a imbunat repede, gandindu-se la bietul arici muncindu-se la rasucitul vremii, de la zidirea lumii.
-Recunosc, ariciule, ca m-ai ajutat totdeauna. Mi-ai rasucit bine ghemele timpului. De aceea, la vreme de primejdie, poti sa te faci ghem, cu tepii aparatori in sus. Nici fiara, nici om sa nu se poata apropia de tine, ariciule, pentru a-ti face vreun rau.
Ei, de atunci are ariciul parul zbarlit, cu tepi amenintatori. Daca-l ataca vreun vrajmas, se face ghem si nimeni

 

Legenda vulpii

    A fost odată o babă care trăia într-un sat din marginea unei păduri. Şi baba aceea era aşa de rea şi hoaţă, încît megieşii săi nemaiputînd-o suferi, au hotărît să se scape de ea.

    Astfel, într-o noapte au legat-o la ochi şi au dus-o departe, departe în mijlocul unui codru. Cînd s-a făcut ziuă, baba a apucat-o şi ea încotro a nimerit.

    Şi a mers ea cît a mers, înspre soare-răsare, pînă a dat de un palat frumos, frumos ca cele din poveşti. Palatul era locuit de o mulţime de vietăţi şi mai ales de păsări multe. Bătînd baba la uşa palatului, a ieşit o femeie. Femeia aceea era Sfînta-Duminecă. Sfînta-Duminecă, întrebînd-o pe babă ce doreşte, aceasta îi spuse că vrea să se angajeze la stăpîn. Şi Sfînta-Duminecă o primi pe babă, ca pe o femeie de treabă.

    Baba nu se mulţumea cu hrana ce primea de la Sfînta-Duminecă şi a început să fure cîte o pasăre, pe care o mînca ascunzîndu-se prin tufişuri. Sfînta Duminecă, prinzînd de veste că baba umblă cu furtişaguri a dat-o afară din slujbă şi a blestemat-o să se prefacă în animal sălbatec şi să se hrănească toată viaţa numai cu pradă.

    Astfel baba cea rea, şireată şi hoaţă, s-a prefăcut în vulpe şi trăieşte de atunci prin vecinătatea satelor, ascunsă prin tufişuri, prin găuri, pe care şi le construieşte singură, prin maluri şi locuri neumblate, de unde apoi vine pe furiş, să fure păsările oamenilor.