Legendele animalelor!

  Legenda cerbului

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.

Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:

- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...

Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.

- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...

- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.

- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.

- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.

- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.

- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.

- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.

- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.

Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.

Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.

Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.

Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.

Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:

- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...

Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic

Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:

- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....

Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.

Legenda ariciului

  

Creatorul lumii, dupa ce le-a facut pe toate de pe Pamant, a pornit sa rasuceasca firul vremii, alcatuit dintr-un fir negru si altul alb.

-Firul negru va fi noaptea, iar firul alb va fi ziua. Cine sa le rasuceasca?
In fine, a gasit un dobitoc rabdator: ariciul. I-a dat ariciului doua gheme: unul negru si altul alb, ca sa le invarteasca continuu. Un an, zece ani, o suta de ani, o mie… zece mii…
Pana la urma, sarmanul arici, tot rasucindu-le, a atipit.
-Vai de mine si de mine! Zise el cu groaza, dupa ce se trezi. Cateva clipe am depanat numai firul negru, fara cel alb. Candva, pe lume, va fi numai noapte.
Speriat de isprava, ariciului i s-au ridicat toti perii de spaima. Dumnezeu s-a suparat rau si-a zis:
-Zbarlit sa-ti ramana parul de-a pururi, ariciule!
Insa Dumnezeu s-a imbunat repede, gandindu-se la bietul arici muncindu-se la rasucitul vremii, de la zidirea lumii.
-Recunosc, ariciule, ca m-ai ajutat totdeauna. Mi-ai rasucit bine ghemele timpului. De aceea, la vreme de primejdie, poti sa te faci ghem, cu tepii aparatori in sus. Nici fiara, nici om sa nu se poata apropia de tine, ariciule, pentru a-ti face vreun rau.
Ei, de atunci are ariciul parul zbarlit, cu tepi amenintatori. Daca-l ataca vreun vrajmas, se face ghem si nimeni

Legendele păsărilor!

Legenda privighetorii 

Fiind odata imparatul pasarilor foarte bine dispus si voind sa stie care dintre supusii  sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia ca de indata sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.
Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti, pe care i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighe­toarea. Cele alese nu au stat mult pe ginduri sa se sfatu­iasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fi­indca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte, ba nu numai ca il lasara, ci inca si el sin­gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.
Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea nea­gra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.
Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avind imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.
Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazindu-l ca e asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu cintecul lui si-l lauda.

Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepind a canta, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos decat gangurul.

La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umi­linta pana la pamint dinaintea imparatului. Vazind-o ca e asa de mica, de prizarita, umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pof­teasca sa saza, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in­trasera inaintea ei.
- Apoi, de, Inaltate Pmparate, - zise privighetoarea umil de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru -, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.
- Canta-mi, dara - zise imparatul zimbind -, sa te vad si pe tine ce poti.
Privighetoarea, necutezind macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intii glasul si apoi incepu a canta, dar colea, cum stie ea sa cante, nu cum cantara cele­lalte...
Imparatul, cand o auzi cantind, ramase uimit de frumu­setea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat sub covata pe cei­lalti doi cintareti de mai inainte. Si dupa ce a sfirsit ea acuma de cintat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dinsa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima", adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cintaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii, citi au fost la acea masa poftiti, s-au sculat de la dinsa, ea a fost aceea care a pornit prima in fruntea celor­lalti doi cintareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.

Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, sa dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca­mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.
Si de atunci apoi, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita si mai maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Legenda Randunicii

A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.

Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.

Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.

Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.

Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.

Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.

Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

Legenda cucului

  Cică de mult, tare de mult, trăia într-un sat o văduvă care avea doi băieţi. Mult se trudise, biata, să-şi ţină în îndestulare copiii, dar într-o zi braţele îi slăbiră, ochii i se împăienjeniră, obrajii i se îngălbeniră şi căzu greu bolnavă.
  Simţind că i se apropie sfârşitul, chemă la căpătâiul ei pe cei doi băieţi.
  – Dragii mei, simt că nu mai am mult de trăit… O să rămâneţi singuri, singurei. Atunci când eu n-oi mai fi, voi să porniţi în lume să vă căutaţi norocul, însă niciodată să nu vă despărţiţi unul de altul. Că de va apuca unul drumul spre răsărit, iar altul spre apus, va fi rău de voi… Să rămâneţi sub acelaşi acoperiş, să mâncaţi din aceeaşi strachină şi să vă ajutaţi unul pe altul la greu, ca nişte adevăraţi fraţi ce sunteţi. Taină, între inimile voastre, să nu fie, iar vorbă de ocară, gurile voastre să nu cunoască… Tu, ca mai mare, să ai grijă de frăţiorul tău care-i crud încă şi neştiutor…
  Poate că ar mai fi avut ceva de spus biata femeie, dar glasul i se topi pe buze şi ochii i se închiseră.
  Câte zile au plâns cei doi băieţi şi unde şi-au îngropat mama, povestea nu spune. De bună seamă că au jelit-o şi apoi au pornit la drum să-şi caute norocul.
  Au mers cei doi fraţi, au mers, pe văi şi coline, prin pajişti întinse, prin locuri necunoscute, pe cărări nebătute, prin târguri şi cetăţi, dar nu-şi aflară niciun rost.
  Iată că într-o zi ajunseră într-un codru des, plin de miresme şi de cântarea păsărilor. Cum erau obosiţi, se întinseră într-o poiană să se odihnească… (Am uitat să vă spun că pe cel mai mare îl chema Zare, iar pe cel mic Cucu). Cucu adormi de cum îşi puse capul pe iarbă. Zare n-avea somn. Şi cum stătea el aşa şi se gândea la drumurile cele neştiute ale lumii, numai iată că vede nu departe un iepure. Dar nu unul obişnuit, ci unul cu totul şi cu totul de aur… Pe unde mergea el, toate în jur străluceau; şi iarba, şi copacii… Voi să-l trezească pe Cucu, să i-l arate, dar văzându-l că doarme dus, porni singur pe urma iepurelui de aur, zicându-şi în sine:
   „Cine ştie, poate că acesta-i norocul nostru!”
  De când îi lumea nu s-a prea văzut iepure prins cu mâna goală, fără puşcă şi fără copoi, şi încă de cine? De un băietan obosit de cale lungă!
  Iepurele cel de aur nu fugea chiar aşa de tare şi lui Zare i se păru că-l va putea prinde, de aceea se ţinea pe urma lui. Uită de oboseală, uită de fratele său rămas în poiană…
  Şi cum codrul era des şi întunecos, iar iepurele lumina în jurul lui ca ziua, nu-şi dădu seama de-i zi, de-i noapte, ci o ţinu într-o fugă după el. Şi a alergat, a alergat multă vreme, până ce într-o zi, uitându-se mai bine în jur, văzu că frunzele copacilor erau galbene de toamnă şi cădeau la pământ… Când se dumeri mai bine, nici urmă de iepure.
  – Măi, măi, ce să fie cu mine oare?! Parcă mi-a luat minţile afurisitul!
  Nu-şi putu da seama cum de alergase atâtea nopţi şi atâtea zile câte îi trebuiau unei păduri din verde ce era să îngălbenească.
  Porni să caute poiana în care-şi lăsase fratele. Dar cum s-o găsească?… Unde?… Cine ştie cât se depărtase el de acel loc. Alergă în sus, alergă în jos, cutreieră poienile, potecile, dar în zadar. Începu să-l strige pe nume, dar niciun semn de nicăieri… Locurile îi erau cu totul străine… Se rătăcise de-a binelea. Ce să facă? Ce să dreagă? De cine să întrebe? Şi cum alerga de colo până colo, strigând, iată că deasupra unor copaci bătrâni i se arătă chipul vântului.
  –  Spune-mi, tu n-ai întâlnit Frăţiorul meu iubit,
  Cu obrajii arşi de soare,
  Cu ochii ca inu-n floare,
  Prin poiene alergând,
  Şi de mine întrebând?
  Că eu, uite, rătăcesc
  Şi nu pot ca să-l găsesc.
   Vântul îşi umflă aripile fără număr şi-i răspunse:
  - N-am văzut, precum spui tu,
  N-am văzut, nu, nu, nu, nu!
  – Spune-mi, apă curgătoare,
  Dinspre munţi şi pân ‘ spre mare,
  In valuri n-ai oglindit
  Frăţiorul meu iubit?
  Pârâul îşi încetini mersul:
  – Munţi înalţi, păduri şi stele
  Oglindesc apele mele,
  Dar pe unde am trecut
  Fratele nu ţi-am văzut…
  Şi cum stătea Zare mâhnit, se ivi pe sus un nor:
  – Norule întunecat,
  Cu fulgere încărcat,
  N-ai văzut în calea ta,
  N-ai aflat pe undeva
  Şi de frăţiorul meu?
  De-al lui dor alerg mereu.
  Norul clipi din genele-i stufoase:
  – Pe unde fulger trimit,
  N-am văzut, n-am auzit…
  Zare nu-şi află odihna nici zi, nici noapte. Colindă păduri, în care nu intrase securea, străbătu munţi cu crestele până în nori, trecu peste ape învolburate, trecu peste câmpii întinse, dar degeaba…
  Treceau veri şi primăveri, ani treceau fără de număr şi el tot singur pe drumuri.
  Şi a mers Zare, a mers, cum încă nimeni pe lumea asta n-a mers: prin împărăţia pustiului, prin cetatea munţilor de aramă, prin ţara de foc, prin ţara de gheaţă.
  Anii nu şi-i număra
  Paşii nu şi-i contenea,
  Bătu drum, bătu cărare,
  Trecu zare după zare,
  Şi cu cine se-ntâlnea
  De frăţâne-su-ntreba.
  Şi tot umblând el aşa, se pomeni într-o vale adâncă, stâncoasă, unde totul părea încremenit. Nu văzu fir de verdeaţă, nici tu vietate şi nici adiere de vânt. Stâncile aveau parcă chipuri de oameni bătrâni, uitaţi de vreme. Un fior rece îi trecu prin încheieturile oaselor. Se aşeză pe un bolovan de piatră, să se odihnească un pic. Abia se aşeză şi şi-l cuprinse o toropeală nemaipomenită. Uită pentru o clipă de toate, uită de el şi adormi. Nimeni n-a dormit pe lumea asta mai mult ca el. Dormi ani întregi de-a rândul nemişcat ca şi stâncile ce străjuiau valea.
  Când se trezi i se păru că nu trecuseră decât câteva clipe. Bolovanii de piatră îl priveau cu aceleaşi chipuri de oameni încremeniţi. Ieşi din acea vale. Trecând pe lângă un râu îşi văzu în apă chipul îmbătrânit.
  Începu să strige:
  – Cucu! Cucu!
  Glasul îi slăbise, picioarele abia i se mişcau… Barba îi acoperise pieptul, iar sprâncenele vederea… Îşi rupse dintr-un copac un toiag, mâhnit de moarte, că o viaţă întreagă nu-i ajunsese să-şi găsească fratele.
  Cât o fi mers nimeni nu ştie, dar deodată în faţa lui se întinse o pădure cu copacii uscaţi. Pe o cărare i se păru că vede ceva strălucind. Şi când se apropie de locul acela auzi:
  – Ce cauţi aici, bătrâne? Era iepurele de aur…
  – Mă mai întrebi? Te blestem, praful şi pulberea să se aleagă de tine! şi ridică toiagul să-l lovească.
  Iepurele de aur se dădu peste cap de trei ori şi în locul lui răsări un voinic mai mândru decât soarele, cu sabie la şold şi încălţări bătute în pietre scumpe. Zare rămase împietrit locului.
  – Eu sunt Craiul Codrului şi am fost blestemat de o vrăjitoare să port chipul unui iepure fricos, până când cineva îmi va spune vorbele pe care le-ai rostit tu. Sute de ani am purtat blestemul în spinare.
  Abia isprăvi de spus aceste vorbe şi pădurea prinse viaţă. Copacii înfrunziră pe dată şi iarba ieşi din pământ. Zare se uita şi se minuna…
  – Cum să te răsplătesc, bătrâne, pentru binele făcut?
  – N-am ştiut că blestemul meu va dezlega blestemul vrăjitoarei, dar pentru că te arăţi dornic să mă răsplăteşti, ajută-mă să-mi găsesc fratele.
  – Îmi ceri un lucru peste puterile mele. Tu ţi-ai pierdut fratele, tu trebuie să-l afli.
  – Aşa e precum spui, dar am îmbătrânit şi nu mai am nicio vlagă în oase. Ah, dacă aş fi avut aripi să zbor, poate de mult îi dădeam de urmă!…
  Craiul Codrului se lumină mai tare la faţă.
  – Dacă vrei aripi, vino cu mine, dar chibzuieşte întâi. Îţi vei pierde chipul pe care-l ai până îţi vei găsi fratele.
  – Am chibzuit, craiule, întâmple-se orice numai să-l mai văd o dată.
  Luându-l de subsuori pe bătrân, craiul îl duse până la un izvor tainic din inima pădurii.
  – Nimeni în lume, afară de mine, nu ştie taina acestui izvor. Bea! Dorinţa ţi se va împlini pe dată.
  Zare se aplecă şi bău. Izvorul secă pe dată.
  – De acum numai peste o mie de ani izvorul va ieşi la lumină, spuse Craiul Codrului.
  Pe dată bătrânul se făcu din ce în ce mai mic şi apoi se acoperi cu pene sure. Picioarele i se subţiară, iar mâinile i se prefăcură în aripi.
  Vorbirea îi pieri. Numai un singur cuvânt îi rămase din graiul omenesc: Cucu, numele frăţânelui său.
  Bătu din aripi, se înălţă în văzduh, zbură ce zbură, apoi se opri pe un copac şi începu să strige:
  – Cucu! Cucu!
  De acolo porni în altă parte, tot mai departe, mai departe, să înconjuare lumea şi să-şi afle fratele.
  Povestea spune că de atunci pasărea cu pene sure colindă codrii şi pădurile, singuratică. Nu stă mult pe o cracă şi se mută pe alta strigând:
  – Cucu! Cucu!

Flori de primăvară!

Legenda ghiocelului

A fost odata o razã de soare - era chiar fata cea mai micã si rãsfãtatã a astrului luminos.

Şi tocmai pentru cã era cea mai micã si mai rãsfãtatã, tatãl ei o lãsa sã zburde pe unde îi dorea inima.

Şi iatã cã, într-o bunã zi, raza de soare a hotãrât sã se plimbe într-o grãdinã. Acolo era Raiul pe pãmânt, nu altceva: flori care mai de care mai colorate si mai parfumate se unduiau sub adierea blândã a vânticelului cald de primãvarã!

- Ce-ar fi sã aleg eu o floare frumoasã, pe care sã mi-o prind în pãr? a spus raza de soare. ªi, repezitã cum era, s-a nãpustit asupra grãdinii, a cules o floare si s-a înãltat din nou în vãzduh.

Toate florile din grãdinã au privit mirate cãtre cer si au început sã murmure:

- Ati vãzut-o? Era frumoasã? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales printesa?

- Cu sigurantã ca a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat si rosu, pe care boabele de rouã strãluceau ca diamantele în soare.

- Ba, eu cred cã a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenã, iar suratele ei dãdeau din capete încântate.

- Nici vorbã de asa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fratii mei. Nu vedeti ce frumosi si parfumati suntem?

Pânã si o violetã micã, dar într-adevãr splendidã, a sustinut cã raza de soare culesese o violetã, si nu altceva.

Numai într-un colt cineva plângea. Era un ghiocel mic si firav, a cãrui coditã fusese ruptã de trena rochiei de aur a printesei.

Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit si i-a pãrut tare rãu. ªi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimã ca o perlã, care a cãzut pe codita cea ruptã a ghiocelului, vindecând-o pe datã.

Dar nu a fost numai atât. Printesa-razã de soare a venit lângã ghiocel si i-a spus asa:

- Biatã floricicã firavã, îmi pare tare rãu cã te-am fãcut sã suferi! Ce dorintã vrei sã-ti îndeplinesc pentru a-mi repara greseala?

- Nu vreau nimic, a rãspuns ghiocelul, lãsându-si frumosul cãpusor în jos.

- Nu vrei frumusetea trandafirului, parfumul crinului, strãlucirea lalelei? a insistat raza de soare.

- Bine, a încuviintat ghiocelul. Dacã vrei într-adevãr sã-mi faci un dar, dã-mi voie sã rãsar primul dintre toate florile, de sub zãpada rece, primãvara.

Şi chiar asa a fost. Raza de soare l-a sãrutat pe ghiocel si vraja a fost fãcutã. Apoi a dispãrut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbeste dintre peticele de zãpadã, în fiecare primãvarã, si toatã lumea stie cã vremea cea urâtã este pe sfârsite ...

Legenda narcisei

O legendã a vechilor greci aratã cã narcisa ar fi apãrut la moartea lui Narcis, un tânãr singuratic, cãruia îi plãcea sã se plimbe zile întregi prin pãduri si pe câmpii.

Fiind si foarte frumos, se spune cã s-ar fi indragostit de el multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera cã dragostea îi va fi împãrtãsitã, pentru cã Narcis nici mãcar nu le remarcase.

Se spune chiar cã una dintre nimfe, pe nume Echo, a si murit din dragoste, lãsând în urma ei numai vocea; chiar si asa, ea îl urma pe Narcis peste tot si repeta toate cuvintele lui (astfel a apãrut ecoul).

Zeita Nemesis (rãzbunarea), vãzând cruda lui indiferentã în fata dragostei nimfelor, a hotãrât sã îi dea o pedeapsã exemplarã: i-a prezis sã nu iubeascã pe nimeni niciodatã, ci sã se îndrãgosteascã de el însusi si, astfel, sã îsi gãseascã moartea. Nu peste mult timp, plimbându-se prin pãdure si ajungând lângã un lac, Narcis si-a zãrit propriul chip în oglinda apei. Vrând sã îmbrãtiseze chipul deosebit de frumos din apã, Narcis a cãzut în adâncuri si s-a înecat. Nimfele au venit sã îl plângã si l-au transformat într-o floare galbenã, care sã le aminteascã mereu de iubitul lor.

Se zice cã de aceea narcisa îsi tine mereu capul în jos, pentru cã îl imita.

 

Legenda zambilei

Legenda spune cã Hyacinthus (care în greacã înseamnã nestemat, giuvaier) fiul lui Amyclos, regele Spartei, era un tânãr de o frumusete rarã, tovarãsul preferat al lui Apollo si cã era iubit de cãtre Zephyr, Vântul de Vest.

Într-o bunã zi , când Apollo si Hyacinthus se întreceau în aruncarea discului, Zephyr, care privea de departe competitia, a devenit extrem de gelos, datoritã frumusetii si tineretii lui Hyacinthus.

Atunci, când a venit rândul lui Apollo sã arunce discul, Zephyr l-a deviat cu o suflare în capul lui Hyacinthus. Îngrozit, Apollo a încercat sã opreascã sângele care se scurgea din rana prietenului sãu. Era ,însã, prea târziu, iar atunci, când Hyacinthus a murit, sângele sãu vãrsat pe pãmânt s-a transformat într-o floare care îi poartã numele pânã în ziua de azi. Apollo a asezat trupul tovarãsului sãu pe bolta cereascã, sub forma unei constelatii.

De aceea, zambila poartã si denumirea de hyacint.

Legende pentru cei mici!

Legenda Iepurasului de Paste 

Dacă de Crăciun cadourile ne sunt aduse de Moşul cel darnic, tradiţia spune că cel ce vine încărcat cu daruri de Paşte este iepuraşul. Cum s-a ajuns la acest obicei? Care dintre noi nu ne-am întrebat de unde a apărut povestea iepuraşului de Paşte?

Sunt mai multe legende. Tradiţia spune că denumirea Sărbatorii Pascale vine de la zeiţa saxonă Eostre care a fost zeiţa Lunii. Deoarece în foarte multe culturi iepuraşii sunt în strânsă legătură cu Luna, zeiţa Eostre a fost simbolizată prin iepuraşi şi totodată asociată şi cu fertilitatea.

Se spune că această zeiţă iubea nespus de mult toate vietăţile pământului. Într-o zi, ea a găsit o pasăre rănită, gata să moară. Tare s-a mai întristat zeiţa! Dacă ar fi avut puteri tămăduitoare, ar fi vindecat-o pe loc. A îngrijit această pasăre cum s-a priceput ea mai bine. În fiecare zi îi spăla rănile şi îi dădea să mănânce din mâncarea zeilor. Şi, minune, după un timp, pasărea a început să prindă puteri. Zeiţa s-a bucurat nespus.

După alte câteva zile pasărea era complet refăcută. Atunci zeiţa a luat-o şi a aruncat-o spre cer. Dar pasărea a căzut la picioarele zeiţei, pentru că nu mai putea să zboare. Fusese salvată, dar o aşteptau alte primejdii: animalele înfometate ale pădurii.

Zeiţa a înteles acest lucru şi a transformat pasărea în iepuroaică. Nu mai putea zbura, în schimb se putea salva alergând foarte repede.

Iepuroaica şi-a păstrat însă obiceiul de a face ouă, pe care i le dăruia zeiţei drept mulţumire că i-a salvat viaţa. Deci, iepuraşul este cel ce aduce cadouri copiilor cuminţi şi care fac fapte bune.

Povestea iepuraşului care aduce ouă de Paşte vine de fapt din Germania. Copiii cred că dacă au fost buni, cuminţi, Iepurele Magic, Oschter Haws, le va aduce un coş plin cu ouă de ciocolată, cu ouă colorate.

Legenda este de origine păgână, iar tradiţia iepuraşului care aduce ouă şi cadouri a apărut mai întâi în Germania, în jurul anului 1500. Această tradiţie s-a răspândit repede şi în celelalte ţări europene (mai ales în Franţa, Belgia, Olanda), dar a trecut şi oceanul, ajungând până în America.

Deşi nu este un animal prea impresionant, fricosul iepuraş este un mesager sacru al divinităţii în multe culturi. Iată că în îndepărtata Chină, legendele spun că iepurele este o creatură venită de pe Luna, unde se ocupa cu măcinarea orezului, care reprezintă esenţa vieţii.

Şi la budişti între iepure şi Lună există o legătură. Legenda spune că, neavînd ce ofrandă să-i aducă zeiţei Indra, iepurele s-a gătit pe sine însuşi în focul sacru şi, ca rasplată pentru curajul său, a fost aşezat pe Lună.

În America, la triburile vechi, exista o legendă în care se povesteşte cum a adus iepurele focul şi l-a dăruit oamenilor. În zilele noastre iepuraşul ascunde ouăle roşii, iar copii trebuie să le găsească. Este o adevărată întrecere, cine găseşte mai multe ouă.

În multe alte ţări iepurele este simbolul fertilităţii, al înnoirii şi al bogăţiei.

Cunoscut ca unul dintre cele mai prolifice animale, iepurele simboliza viaţa nouă care renaşte primăvara.

Pe la începutul anului 1800 au fost fabricaţi primii Iepuraşii de Paşte din aluat şi zahăr. Iepuraşul de Paşte a fost adus în folclor de către imigranţii germani, care au sosit în România în secolul al XV-lea. În acea perioadă, Iepuraşul de Paşte şi Moş Crăciun erau personajele preferate ale copiilor. Micuţii credeau că Iepuraşul avea să le aducă multe ouă colorate, dacă au fost cuminţi în timpul anului. Tot tradiţia spune că la început o femeie care iubea foarte mult copiii ascundea coşuleţe pline cu ouă, astfel încât ei să le găsească foarte uşor. Simbolurile Paştelui sunt, aşa cum toţi ştim, iepuraşii şi ouăle roşii, simboluri împrumutate din vechi ritualuri precreştine. Ele nu au nimic de-a face cu povestea biblică a morţii şi Învierii lui Iisus. Ele doar marchează venirea primăverii şi reapariţia vegetaţiei, precum şi fertilitatea. Şi în zilele noastre, Iepuraşul de Paşte este aşteptat cu nerăbdare de micuţi. Copiii care au fost cuminţi primesc ouă de ciocolată sau diferite daruri. Fiecare popor are o altă viziune referitor la iepuraşul „Urecheat”, dar până la urmă el este doar un mit care nu trebuie uitat, mai ales de către copii.